Nu am vrut sa mai scriu in ultima vreme mare lucru, nu pentru ca nu as fi avut ce sa scriu ci fiindca nu am mai folosit net-ul la fel de mult ca inainte si pentru k si eu am fost prins cu lucruri trecatoare, lucruri ce m-au distras de la "ruta divina", dar azi cantand ceva pe google, dau peste un material ce-mi atrage atentia. E oarecum asemanator cu subiectul de seara trecuta de la intalnirea tinerilor ( din Daniel 6... stiti, acea poveste cu Daniel in groapa cu lei ).
„Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul...” (Coloseni 3.23)
Atmosferă de cimitir. Fraţi care întârzie (de obicei) la biserică. Surori care au capul împărţit de o eşarfă. Şi haine care le-au rămas mici. Coşuri care circulă prin sală pline cu bancnote de 1 leu. Scaune goale la cină. Popor prea puţin la rugăciune. Predicatori care luptă cu somnul. Tineri cu ochii deschişi la rugăciune. Scaune pe jumătate goale în biserici. Cântări lălâite, cu acorduri prelungi. Rugăciuni care nu trec de tavanul bisericii. Ceasuri în spatele şi în faţa amvonului. Adolescenţi care cască din cinci în cinci minute. Clădiri cu zugrăveli neîngrijite. Diaconi cu faţa ca lama de brici. Biblii tocite, cu coperţi rupte şi pagini îndoite. Harfele ori Laudele Domnului uitate acasă. Portofele sigilate. Zeciuieli înjumătăţite. Pardon, înzecite. Săraci în faţa bisericii. Ce mulţi!!! Părinţi sau fraţi nemântuiţi. Vecini care zboară spre prăpastie. Şcoli fără mărturii. Societate fără martori. Spitale, azile, cu aer de închisori. Şi puşcării nevizitate... Biserici, spunea Vance Havner, care “trăiesc atât de sub nivelul adevăratei bucurii creştine încât ca cineva să fie la nivelul lor ar trebui să cadă din... har”!
De unde-au năvălit aceste apatii în sânul bisericii? Cine a generat indiferenţa? Lipsa educaţiei, a păstorilor super înţelepţi, a membrilor super bogaţi, a gift-urilor venite din străinătăţuri, a mâinii prea scurte a celor de la Culte, sau golul lăsat de dorinţa arzătoare, de pasiune, de râvna pentru lucrare, pentru divinitate, pentru cer? Paradoxal, există pasiuni. Pentru case, maşini, MP4, touch screen-uri, plasme, firme, conturi, bere sau vin, grătare, excursii, tunsori, Armani, Giordani... Nimicuri. Needificatoare.
Pasiunea, spune DEX-ul, este o afecţiune puternică şi de durată, pentru cineva sau ceva. Ea nu-i generată de un foc care abia mocneşte, de-o credinţă ţinută la relanti, de-o stare laodiceeană învinsă în lupta cu somnul. Ori cu televizorul. Pasiunea înseamnă entuziasm. Acţiune din inimă. Ca pentru Dumnezeu. Nu e o emoţie. Nu trece repede. Pasiunea înseamnă râvnă, efort, transpiraţie, preţ. Unul care să coste, cum spunea regele David. E o responsabilitate. O silinţă. O alergare, Zi de zi. Mereu în frunte. Mereu între cei mai buni. Mereu cu motoarele turate la maxim. E o caracteristică divină. Fără oboseală, fără plictiseală, fără încetinire, fără marşarier. Mereu cu rezervorul plin.
Opusul pasiunii arzătoare este lenea rutinei. Acţiunea aceea mecanică, de “pilot automat” cum defineşte Cristian Barbosu. Starea de letargie spirituală, de nepăsare, de “las-o bă că merge aşa”. Aerul acela de om ignorant, apatic, obosit când e vorba de cel mai mic efort intelectual ori material. E situaţia care te face să treci strada pentru a evita o persoană ce vrea să apeleze la tine, înseamnă să mănânci supa direct din oală, oul necojit. E doctrina “muieţi-s posmagii?”. E filosofia “nu mă murdăresc pe mâini, nu vreau să transpir, să plătesc un preţ”. E-o oglindă eronată. Ori o mască de actor. Rutina e cursa cu frâna de mână trasă. E sintagma : “Ehei, aşa va fi şi peste 100 de ani”. Ori “las’ că n-o pica cerul!”. E viaţa religiosului care face, face, face... Multe. Dar fără inimă. Nu mulţumeşte nimănui, nu scrie niciodată o scrisoare de ziua celor dragi, nu-şi vizitează rudele la spital. E starea de împietrire, despre care Ellie Wiesel spune că omul ajuns aici “nu iubeşte nici nu-şi urăşte semenii, nu-i laudă nici nu-i huleşte, dar nu are nimic în comun cu ei!”. Rutina naşte clasa de “eunuci spirituali pe bandă”, cum denumeşte Vladimir Pustan pleiada care nu se ridică “din zona de confort”?
Poate cineva să ia tăciuni în sân fără să i se aprindă hainele? (Prov. 6:27). Atunci de ce e numai cenuşă? De ce nu lucrăm ca pentru Domnul?
Doamne, ţine-ne turate motoarele! Pe cele noi, pe cele de ani de zile rodate. Pe cele stricate repară-le. Pune Tu în ele benzină. Şi dă-le foc!
sursa: resursecrestine.ro
Cat despre povestea noastra din seara trecuta, totul a pornit de la ceea ce Dumnezeu poate face printr-un om ce i se da cu totul Lui; vedem asta pe tot parcursul povestirii, dar mai ales la final, cand imparatul Dariu da porunca ca toti cei din imparatie " sa se inchine Dumnezeului celui viu al lui Daniel " .
Cateva lucruri interesante ce le-am descoperit discutand asupra textului e faptul ca cei doi din poveste ( nu va spun exact ce si cum pt k va las pe voi sa cititi textul ) , capetenii peste cei 120 de dregatori din imparatie, cauta ceva gresit in/la Daniel pentru a-l para imparatului. Si Biblia ne spune " dar nu au gasit nimic gresit" fiindca el era un om integru in tot ce facea. E genul de om " care sta in spartura" si despre care am mai vorbit.
Oh, cat de putini astfel de oameni mai sunt azi.
"Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si toate celelalte le veti primi pe deasupra"; " nu va strangeti pe pamant o comoara pe care o mananca moliile si care rugineste, ci strangeti-va una in ceruri".
Trezeste-te Doamne, am dormit indeajuns !!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu